vineri, 6 aprilie 2012

Mişcarea de emancipare arabă


Tunisia, Algeria, Maroc, Egipt, Yemen, Libia. Ce au în comun aceste state? La acestea se mai adaugă Siria, Iordania, Bahrain, Emiratele Arabe, Iran. Primul grup de state este format din ţări din nordul Africii. Cel de-al doilea grup formează state din vestul Asiei. Toate din orientul mijlociu. Toate aparţinând aceluiaşi areal geografic. Într-o anumită măsură, acestea formează un bloc compact. Ţări Arabe în căutarea propriei identităţi.

Suntem martori la cum toate aceste state se confruntă, de la sfârşitul anului trecut, cu intense frământări interne care prefigurează zorii unei metamorfoze. În Europa de Est, în perioada 1989, a avut loc o mişcare similară ce a culminat cu dizolvarea pactului de la Varşovia, consfinţind astfel dispariţia dictaturilor comuniste în ţările ce au aparţinut spaţiului ex-sovietic. În Polonia a fost “Revoluţia de Catifea”, în Tunisia, în Decembrie 2010 – Ianuarie 2011, “Revolutia de Iasomie”, numită astfel după floarea care este emblema acestui stat.

La sfârşitul anului trecut, puţini erau cei care se aşteptau la un asemenea efect al bulgărelui de zăpadă. Dar fiorul revoluţiei s-a răspândit treptat către Egipt, Algeria, Libia, Yemen.

Acolo unde nu au loc încă manifestaţii deschise, forţele de ordine sunt mobilizate în număr foarte mare, tocmai pentru a preveni declanşarea actelor de protest. Iranul are astfel de temeri, în Siria se vorbeşte făţiş despre dorinţa unei schimbări de teama acţiunilor de represiune la care sirienii sunt supuşi. La fel stau lucrurile şi în Emiratele Arabe, Bahrain, Iordania.

S-ar părea că asistăm la o mişcare de emancipare a statelor islamice. O privire de ansamblu asupra situaţiei socio-politice din statele arabe ne arată faptul că toate acestea sunt bazate pe regimuri autocratice, care nu au făcut decât să escaleze politica abuzurilor la nivel de politică de stat. Încălcări flagrante ale libertăţilor fundamentale, ale drepturilor omului, coroborate cu un nivel de trai scăzut pentru majoritatea cetăţenilor, conduc în mod natural la revoltă.

Pentru moment, las doar la nivel de speculaţie cât anume a fost sau este vorba de mişcare spontană şi cât anume ţine de intervenţia străină în stimularea acestei mişcări de emancipare.

Cert este faptul că toate aceste state sunt fie state religioase, fie state în care regimul islamic deţine o asemenea autoritate încât, chiar dacă sunt situate principiile statului de drept, imixtiunea islamică are totdeauna un cuvânt greu de spus. În multe dintre acestea liberatea presei este puternic îngrădită. Libertatea de expresie, opţiunile, toate sunt anulate. Religia islamică este religie oficială, iar în multe din aceste regiuni acţionează Shari’a, alături de obiceiuri şi legi tribale, în locul legilor statului de drept. În aceste condiţii este doar o problemă de timp până când lucrurile vor lua o întorsătură explozivă.

Lucrurile stau într-o manieră puţin mai nuanţată în Libia. Regimul autoritar al colonelului Moammar Gadhafi încă rezistă. Rezistă, dar cu ce preţ? O baie de sânge. Deasemenea, dilema morală ce a apărut în cazul Libiei este următoarea: Cum justific o intervenţie armată străină, atâta timp cât Libia nu constituie agresorul vreunui alt stat? Desigur, ca un argument îl constituie acela al stopării genocidului lansat de colonelul Ghadafi. Un altul este acela al apărării valorilor democraţiei. Şi cum spunea filozoful Karl Popper, meritul cel mai mare al democraţiei nu este acela că oamenii sunt liberi, ci că au dreptul să-şi schimbe conducătorul în mod paşnic. Ori, exact acest lucru este încălcat în momentul de faţă în Libia. O altă problema ce ţine de etică, dar şi de siguranţa mondială, îl constitutie cât de mult au dreptul forţele internaţionale să intervină. Au această autoritate? Este moral să înarmezi rebelii împotriva regimului Ghadafi în conditiile în care mulţi dintre aceştia nu au pregătire militară? Sau au pregatire militară, dar care se rezumă la simplul fapt că anterior au folosit-o în punerea la cale de acte teroriste. Care sunt riscurile petru securitatea mondială pe care le-ar reprezenta punerea de arme la dispoziţia rebelilor libieni?

Lăsând la o parte aceste consideraţii, totuşi, cât de departe putem merge cu analogia dintre revoluţiile anti-comuniste ce au avut loc în spaţiul ex-sovietic şi revoluţiile arabe? Mi se pare că aici se deschide o cutie a Pandorei din care nu ştim ce va ieşi.

Să ne gândim numai la faptul că formele de organizare statală nu sunt clar statuate în aceste ţări, ţările Arabe, iar multe dintre acestea sunt state fundamentalist-religioase.

De bine, de rău, statele ex-sovietice, membre ale tratatului de la Varşovia, au avut un deziderat comun şi anume să adere la acel mecanism supra-statal, la Uniunea Europeană, văzută ca etalon al bunăstării şi al nivelului decent de trai. Această dorinţă, să ne amintim, a inspirat toate aceste state la reforme. La unele, acestea au dat roade. La altele, precum Bulgaria sau România, reformele încă se mai împiedică în evoluţia lor. Dar sunt şi state, precum Polonia, în care mecanismul de reformare a funcţionat impecabil.

Să ne întrebăm dacă există oare în statele cuprinse de febra mişcării de emancipare Arabe un asemenea deziderat comun, un ţel către care toate acestea să tindă. Un etalon? Raspunsul este nu, sau cel puţin eu nu văd care ar fi acest etalon pe care statele Arabe să îl aibă.

În aceste condiţii nu putem decât să aşteptăm cu interes şi să vedem care vor fi rezultatele acestor mişcări de emancipare şi spre ce vor duce acestea.

Editorial realizat de

Maria Ciopată

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu